S Sulf

Înapoi la Toți Nutrienții

Sulful este un element cu funcții specifice în creșterea și metabolismul plantelor, fiind necesar sintezei aminoacizilor cu sulf (cistina, cisteina, metionina) și proteinelor. El intră în constituția unor vitamine (B1, biotina, tiamina) și a coenzimei A, are rol în activarea enzimelor proteolitice și în procesele de fixare a azotului de către leguminoase. În substanțele proteice și în polipeptide, sulful este implicat în transformarea redox reversibilă a două grupări sulfhidrice (-SH) într-o punte disulfidică (-S-S-), reglând astfel potențialul redox al celulelor și țesuturilor. De asemenea, contribuie la creșterea rezistenței plantelor la ger.

Spre deosebire de celelalte substanțe nutritive secundare, cum ar fi calciul și magneziul (care plantele preiau ca cationi), S este absorbit în principal ca anion SO₄². De asemenea, sulful poate fi asimilat de aparatul foliar, din aer sub formă de dioxid de gaz (SO₂).

Știați Că…

1. Miros caracterisc

Sulful este prezent în mai mulți compuși organici care sunt responsabile de mirosurile caracteristice usturoiului, muștarului și cepei etc.

2. Formarea clorofilei

Deși sulful nu este un component al clorofilei, este totuși vital în sintetizarea acesteia.

3. Aminoacizi și proteine

Sulful este una din componenta de bază și participă la sintetizarea a amioacizilor precum ar fi (cisteina și metionina) și a tutor proteinelor.

4. Conținut în plante

Conținutul de sulf al plantelor oscilează între 0,01 și 0,70%, fiind aproximativ egal conținutului de fosfor; la unele crucifere conținutul de sulf este mai mare decât cel de fosfor

5. Fotosinteză

Sulful joacă un rol important și în procesul de fotosinteză, participând la sintetizarea clorofilei.

6. Fixarea azotului

Plantele leguminoase au nevoie de o cantitate de sulf suficientă pentru o fixare eficientă a azotului. Raportul fiind de 1:5 (S:N).

Ghid De Utilizare A Îngrășămintelor

Sulful este furnizat plantelor din sol prin materie organică și minerale, dar este adesea prezent în cantități insuficiente și în perioade neoportune pentru nevoile multor culturi cu un consum ridicat de sulf. Majoritatea cantității de sulf din sol este stocat în materia organică și nu pot fi folosit de plante până când nu este convertită în sulfat (SO₄²) cu ajutorul bacteriilor din sol.

Anionul de sulf este mobil în sol, la fel cum azotul nitric, iar pe anumite tipuri de soluri, în urma precipitațiilor abundente sau a irigării intensive, acesta poate fi levigat în straturile inferioare fiind neaccesibil pentru sistemul radicular. Anionul de sulf poate să migreze din straturile inferioare a ale solului spre suprafață pe măsură ce apa se evaporă, cu excepția solurilor cu textura lutoasă, argiloasă, care poate fi lipsită de porii capilari. Această mobilitate a anionului de sulf face dificilă estimările analizei solului și utilizarea acestora ca instrumente predictive pentru necesitățile de fertilizare cu sulf.

Aplicarea fetilizanților cu sulf necesită a fi efectuată cu o deosibită atenție, pe solurile acide. Sulful având proprietăți de acidifiere puternică a solului. Este recomandat aplicarea sulfului împreună cu fertilizanții cu azot și la culturile sensibile producătoare de proteine și uleiuri. Cantitățile îngrășămintelor cu sulf nu trebuie să depășească 1/5 din norma recomandată de azot.

Simptome De Carență

Carența în sulf. În multe cazuri manifestările simptomelor de deficiență în S seamănă cu cele în N. Spre deosebire de simptomele deficienței în N, la S manifestarea apare pe frunzele tinere din partea superioară a plantei, ajunse la maturitate și rămân prezente chiar după aplicarea îngrășămintelor cu N. Culoarea limbului și a nervurilor devine verde gălbuie, culoarea galbenă nu este așa de accentuată ca în cazul carenței în N. Nervurile frunzelor, în special din partea superioară, capătă uneori o culoare mai deschisă decît țesuturile învecinate plantele cu deficiență în S sunt mici și firave cu tulpina scurtă și fragilă. Creșterea este întârziată, iar maturitatea la cereale este întârziată. Insuficiența sulfului afectează accesibilitatea molibdenului, element esențial în fixarea biologică a azotului. numărul nodozităților la leguminoase este mic și implicit fixarea N atmosferic este redusă. Fructele nu ajung la maturitate și rămân de culoare verde deschis. formarea uleiurilor în semințe este redusă în cazul unei deficiențe în S, iar producția scade. carența în sulf duce la scăderea aminoacizilor din cereale.

Toxicitatea în sulf. Excesul S poate provoca în condiții reducătoare puternice cantități mari de acid sulfhidric (H2S). Plantele sunt sensibile la concentarții mari de SO2 în atmosferă, astfel se consideră concentrații normale în SO2, valori cuprinse între 0,1-0,2 mg SO2/m3, apar efecte toxice la valori care depășesc concentrația de 0,6 mg SO2/m3. Simptomele toxicității în S se manifestă prin pete necrotice pe frunze, care apoi se întind pe întreaga suprafață a limbului frunzei.

Toate fotografiile sunt furnizate prin amabilitatea Institutului Internațional de nutriție a plantelor (IPNI) și de colectare a imaginii deficienței de nutrienți din culturi IPNI. Fotografiile de mai sus sunt un eșantion de o colectare mai mare, care oferă o eșantionare cuprinzătoare de sute de cazuri clasice de deficit de culturi de la parcele de cercetare și terenuri agricole situate în întreaga lume. Pentru acces la întreaga colecție, puteți vizita site-ul IPNI lui.